O, Prunc minunat, Te slăvim c-ai venit!

După tradiția moștenită, la fiecare 25 decembrie creștinătatea sărbătorește nașterea Mântuitorului. Versurile colindelor cântate de fiecare dată cu acea ocazie spun că astăzi S-a născut Hristos, a fost înfășat, I s-au închinat… si este corect.

Sunt însă și expresii care nu se potrivesc deloc la sărbătoarea nașterii, la Crăciun și anume cele care spun că azi S-a coborât; S-a întrupat; pe pământ jos a venit; chipul nostru a luat; pe-al Său Fiu El L-a trimis; O, Prunc minunat Te slăvim c-ai venit, și-n ieslea săracă adânc Te-ai smerit!; Azi e ziua mult dorită când din cer El coborî, devenind micuţ ca tine.; Când întunericul domnea lumina a venit. Căci Dumnezeu ne oferea un dar nepreţuit!; Nouă azi ne-a răsărit Domnul Isus Hristos.; În noaptea sfântă de Crăciun S-a întrupat Domnul cel bun; Pe fân, în grajdul rece, la noi Tu ai venit, etc…

Ei bine, toate acestea din paragraful de mai sus s-au cântat și se vor tot cânta la fiecare Crăciun, dar ele cu adevărat se potrivesc acum, azi, la exact 9 luni înainte de nașterea Sa. Nu suntem noi apărătorii vieții și ai familiei și spunem că avortul este păcat și crimă pentru că un copil este ființă umană imediat după fecundare? Dacă da, cum este corect să cântăm la Crăciun despre venirea în lume a Mântuitorului? Despre naștere putem, căci sunt lucruri total diferite.

Cam astăzi, pe 25 martie, aritmetic, ovulul Mariei a fost fecundat prin ceea ce îngerul Gavril a exprimat drept coborârea Duhului Sfânt peste ea și umbrirea Celui Prea Înalt. Cum s-a făcut asta, habar n-am dacă vom înțelege vreodată dar e cert că Isus n-a început să fie om la naștere ci la fecundare, la fel ca noi toți ceilalți. Până s-a împlinit mesajul îngerului poate nu au trecut nici ore, decum zile, luni sau chiar ani, cum credeau unii cândva.

În afară de episodul cu vizita la Ierusalim și rătăcirea de părinți, nu știm nimic despre copilăria și adolescența Lui. Știm doar cum a venit în lume, cum a fost născut și apoi apare când a cerut ca să fie botezat de Ioan.

Ne poate fi greu să ne imaginăm cum S-a purtat El, Fiul lui Dumnezeu, ca și copil în casa lui Iosif și a Mariei, ca sugar, cum a învățat să meargă, să mănânce și să se culce singur, să socotească, să meargă la magazin, etc… Ar trebui însă ca să ne fie mai ușor să ne imaginăm cum a fost viața Lui înainte de naștere. Isus a avut ca om și viață intrauterină, a trăit și S-a dezvoltat timp de 9 luni în uterul Mariei. Aici chiar nu cred că a fost ceva mai special ca la alți copii în afară de excluderea posibilității unui avort spontan. În rest a trecut și El prin etapele dezvoltării intrauterine fiind pe rând morulă, blastocist, faringulă, făt și toate celelalte. Foarte posibil că și din perspectiva Mariei sarcina a fost una normală, cu grețurile și indispozițiile ei.

Azi în toată țara s-a mărșăluit și mărturisit despre importanța vieții și a familiei în societate. Tot astăzi lumea creștină tradițională sărbătorește Bunavestire în amintirea arhanghelului mesager ce venise la Maria cu incredibila veste.

Bine ai venit în lume, Domnul nostru iubit! Prin harul Tatălui, peste 9 luni vom sărbători iar nașterea Ta.

 

 

 

Anunțuri

Isus și moartea

Tare, tare mult îmi place la Hristos Domnul că nu era la fel ca mulțimea. Aproape sigur că nu se deosebea ca și înfățișare de cei din vremea și neamul Lui, dar în ceea ce vorbea și făcea, chiar și dușmanii Lui au recunoscut și declarat că nu a fost vreunul ca și El.

Ieri am fost la o înmormântare și un priveghi și m-am surprins gândindu-mă la cum a reacționat Mântuitorul atunci când S-a întâlnit cu moartea. Păi cum altfel decât foarte ciudat și cu totul de nefăcut și nemaiîntâlnit.

A fost invitat în familia greu încercată de boala fetei casei și a ajuns când încercarea se transformase în doliu. Puțin dacă mai întârzia o găsea îngropată ca și pe Lazăr. Acuma, la o îngropăciune oamenii sunt oarecum constrânși ca să asculte ceea ce spune părintele și este o bună ocazie de a se spune mesajul Evangheliei clar și răspicat. Și pe înțelesul tuturor. Însă tocmai o astfel de ocazie Domnul o ratează. Când ajunge la domiciliu, la casa Iair, în loc de bună ziua sau de Shalom îi dă afară din casă pe toți priveghetorii. Scriptura ne spune apoi doar ce s-a întâmplat în camera mortului, dar sigur despre comentariile bocitorilor dați afară s-ar fi putut scrie multe.

Cu altă ocazie Domnul S-a întâlnit „întâmplător” cu moartea pe drum. De fapt cu mortul. Ciudatul și nefăcutul lucru din partea Lui a fost că i-a oprit pe toți din procesiune și s-a atins de copârșeu. Și e bine știut de prin Levitic și Numeri la ce riscuri de spurcare se expune cine s-ar atinge de un mort sau chiar și de un lucru care a fost spurcat prin atingerea de un mort.

Despre cea mai celebră întâmplare cu un mort a Domnului Isus, lucrul ciudat ar fi unul de socoteală. L-au chemat, să zicem, duminică și El a ajuns joi. În cea de după.

Interesant este și că atunci când a aflat că rudenia Sa, Ioan Botezătorul, fusese decapitat, nu ni se spune ceva despre vreun comentariu cu privire la crimă.

Ce să mai zic însă despre propria-I întâlnire cu moartea? Ca nimeni altul înaintea Lui Și-a prezis-o, ba mai mult chiar și lucrurile care urmau după aceea. Apoi curajul de a nu se dezvinovăți în vreun fel în fața judecății, marele cutremur de pământ din timpul agoniei morții cu ruperea perdelei sfinte din Templu, învierea multor sfinți și întunericul care a ținut cât vreo câteva zeci de eclipse la un loc.

Păi cum așa ceva?

Păi atunci când ești Stăpân, poți și ești liber să faci tot ce vrei cu supușii tăi. Cazurile astea au fost ca un trailer înainte de victoria decisivă asupra ei. A morții.

 

 

Nu chiar toate se schimbă

Și din nou se schimbă (s-a schimbat) anul. Și se întâmplă asta implacabil de când mă știu. Și nu-i singurul lucru care se schimbă. Mai rar sau mai des se schimbă și zilele, orele, guvernele, regii, președinții, dictatorii, dietele, device-urile, garderobele, numerele de telefon, haine sau pantofi, look-urile, ora de vară cu cea de iarnă, anotimpurile, posturile și programele, locurile de muncă, gamele, vitezele, banii, oamenii, părerile și convingerile, statuturile, statusurile, temperaturile etc. Și-n etc. se pot include marea, marea majoritate a lucrurilor.

Și nu-ntotdeauna o schimbare este binevenită. Nu-s puține cazurile în care n-ar strica ceva stabilitate, neschimbare.

Este însă ceva care nu se schimbă. Și dacă-i singurul acesta, sigur, sigur nu se schimbă. „Căci Eu sunt Domnul, Eu nu mă schimb…” zis-a Domnul Dumnezeul cerurilor și-al pământului, ci ce-a zis așa rămâne. Și-a mai zis și că „orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare nici umbră de mutare.”

Unul din lucrurile bune pe care-l am este că mai pot număra anii și zilele. Mulți au fost nevoiți să întrerupă numărătoarea. Li s-a luat privilegiul de a îmbătrâni. Și cât încă mai trăiesc spun ca Tu, Doamne, să fii mult binecuvântat în viața mea, alor mei și a câtor mai mulți. Mulți ani!

Oare m-am gândit?

Maria, te-ai gândit? E o întrebare interesantă la care s-a gândit autorul unor versuri, iar în seara asta am ascultat un cor de tineri cântându-le cu o expresivitate rar întâlnită la unii care nu-s profesioniști sau artiști.

Întrebarea ne-a fost pusă și nouă. Oare m-am gândit? La ce ar trebui să însemne în profunzimea ei această sărbătoare. La cât de mult L-a costat pe Tatăl, câtă durere adică, pentru ceea ce noi sărbătorim cu mare bucurie în zilele astea.

În timp ce întrebarea se tot repeta provocându-ne la o gândire profundă și cu folos, mi-am adus aminte de niște întrebări pe care un mare autor de literatură creștină le-a pus Mariei, fecioarei care a primit umbrirea Duhului Sfânt și astfel venind în lumea noastră Mesia.

Iată cele 25 de întrebări pe care Lucado, Max Lucado, i le pune Mariei cu privire la Fiul său în cartea Când Dumnezeu S-a apropiat:

-cum era când Îl priveai rugându-Se?

-cum reacționa când vedea alți copii chicotind în timpul slujbei de la Sinagogă?

-când a văzut un curcubeu, a menționat ceva de vreun potop?

-te-ai simțit vreodată stânjenită când Îl învățai despre cum a creat El lumea?

-când vedea câte un miel care era dus la măcelar, se comporta diferit?

-L-ai surprins vreodată având o privire distantă, ca și cum ar asculta pe Cineva pe care tu nu-L puteai auzi?

-cum se comporta El la înmormântări?

-ți-a trecut vreodată prin gând că Dumnezeul Căruia tu te rogi, dormea chiar sub acoperișul tău?

-ai încercat vreodată să numeri împreună cu El stelele… și ai reușit?

-a venit vreodată acasă cu un ochi învinețit?

-cum S-a comportat atunci când S-a tuns prima dată?

-avea El vreun prieten pe nume Iuda?

-învăța bine la școală?

-L-ai certat vreodată?

-a avut vreodată întrebări despre Scriptură?

-la ce crezi tu că se gândea El atunci când a văzut o prostituată vânzându-și scump trupul pe care chiar El îl crease?

-S-a supărat vreodată când cineva era necinstit cu El?

-L-ai surprins vreodată uitându-se gânditor la propria Sa carne când strângea în pumn o mână de noroi?

-S-a trezit vreodată din somn înspăimântat?

-cine era prietenul Lui cel mai bun?

-când cineva pomenea de Satana, cum reacționa El?

-L-ai strigat vreodată accidental „Tată”?

-despre ce vorbea El cu vărul Său Ioan, când erau copii?

-înțelegeau ceilalți frați și surori ai Săi ce se petrecea?

-te-ai gândit vreodată Dumnezeu mănâncă din supa făcută de mine?

 

 

 

 

Ateul care-ar vrea să creadă

 În cadrul unei întâlniri de tineri, la un moment dat s-a simulat încercarea de convingere a unui ateu închipuit de existența lui Dumnezeu. Și-au fost câteva argumente sau contraîntrebări pentru acesta. Când a fost exprimată această provocare mi-a venit în minte o întrebare pentru omul ateu, pentru cel care nu crede dar se presupune că vrea să fie lămurit, convins și edificat de existența lui Dumnezeu și aceasta încerc să o exprim în continuare.

Măi omule, înainte de a vrea ca să crezi că Dumnezeu există, iată doar câteva, puține exemple despre cum este Dumnezeu, despre cum Îl văd eu, despre cum Îl arată cartea sfântă.

Eu cred că tot ceea ce ne înconjoară fie că vedem sau nu (când nu vedem este pentru că-i ori prea mic ori prea departe) este creat de El și că le-a făcut pe toate așa cum I-a plăcut Lui să le facă. Și eu cred că le-a făcut foarte bine. Pe toate. Și că le coordonează foarte bine și în prezent. Tot pe atâtea.

Și mai cred că era la fel de atotputernic Dumnezeu și înainte de creație și că ne-a creat poate și pentru a-Și dovedi Sie-Și capacitatea de a iubi și a suferi. Și a facut-o în feluri pe care nu le vom înțelege niciodată.

Și pentru că așa a hotărât El, ca între cei născuți pe planeta Pământ să fiu și eu, înțeleg că merită din partea mea un respect și o supunere specială. Înțeleg că neînțeleasa mântuire trimisă prin Domnul Isus Hristos, Fiul Său, mi-a fost oferită fără a avea vreo datorie față de mine și că am putut ca s-o primesc numai pentru că tot El mi-a dat și credință pentru aceasta.

Am amintit doar de Dumnezeu și Fiul Său Isus Hristos dar mai există o persoană în dumnezeire a cărui atingere de un om îl „spulberă” pe acesta. După ce ai fost atins, convins și încălzit de atingerea Lui, independența ta (s-o crezi tu că ai acum așa ceva) se va transforma într-o dependență dulce și ușor de acceptat.

Dacă vei ajunge să crezi că El există și tot ceea ce decurge din această credință, va trebui ca să consideri „nenorocirile” vieții drept mari și speciale binecuvântări și oportunități. Vei ajunge să crezi, cu bucurie și încredere, că nimic din ceea ce ti se întâmplă nu este noroc, hazard sau baftă. Aceste cuvinte, cu înțelesul lor, vor dispărea din limbajul tău.

Vei vedea și înțelege lucrurile cu totul altfel decât acum și va trebui dintr-o dată ca să numești binele bine și răul rău.

Când te vei uita la ceea ce azi numești „mama natură”, vei spune plin de încântare că ce mare Dumnezeu există, nu că ce mare noroc că s-a întâmplat chiar așa să fie.

Va trebui ca să râzi de tine cel de-acum, cel care disprețuiești lucrurile sfinte și „înguste” atunci când vedea-vei lărgimea îngustimii.

Dacă vei ajunge să crezi în Dumnezeu și asta să-ți schimbe viața, va trebui ca să faci parte pentru totdeauna din cei puțini. Îți vor rămâne doar în istoria gândirii expresii gen așa face toată lumea, așa se face, așa e obiceiul, cine știe ce și cum va fi etc. Vei fi într-o totală dependență de El și vei râde de naivitatea ta dinainte când te credeai independent, liber și stăpân pe tine.

Vei ajunge să ai parte de experiențe foarte faine cu cei din familia lui Hristos. Te vei uita cu totul altfel la toți oamenii și la toate lucrurile și împrejurările, iar cei mulți vor râde de tine și te vor respinge și batjocori.

Dacă ți se vor întâmpla și lucruri pe care nu le-ai accepta deloc dacă ți-ar cere cineva părerea vei înțelege cu încredere că El este în cer și că face tot ce vrea și că-i cel mai bine așa.

Omule, care ești tu ateu și care nu crezi nici măcar în existența Lui, cam așa arată El. Acestea sunt doar câteva din efectele credinței în El și a cunoașterii Lui. Omule, înțelegi că a crede că El există și acceptarea  că El trebuie să primească închinarea și supunerea ta îți va schimba dramatic și iremediabil viața?

Omule, dar tu chiar vrei ca să crezi că El există? Tu-ți dai seama la ce te expui? Crezi că poți calcula la câte va trebui ca să renunți și câte vei pierde?

Mai vrei ca să crezi că Dumnezeu există? Nu-ți va putea nimeni devedi aceasta matematic, dar dacă El se va atinge de tine și vei crede cu adevărat, acestea sunt câteva din efecte. Mai vrei să crezi sau e mai bine și confortabil să fii ateu, adică să nu crezi nici măcar în existența Lui?

P.S. Ar trebui ca să fie ușor de răspuns la această întrebare și fără să fi zis nimic despre beneficiile imense de acum și mai ales cele veșnice.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Condiții ale mulțumirii

 

Ș-a fost și anu` ăsta ziua special destinată recunoștinței, mulțumirii. S-a amintit în adunare și versetul foarte cunoscut din Testamentul Vechi. „Căci, chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi, şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule, şi nu vor mai fi boi în grajduri,…”

Păi, n-ar fi chiar o așa de mare problemă pentru noi ori chiar deloc pe alocuri. La noi nu crește smochinul iar cireșii și gutuii au înflorit și chiar rodit. Dacă vița n-ar mai fi dat rod, dar oricum fanta noastră de struguri nu are nimic de-a face cu vița. Câmpiile nu vor da roade; destul de rău, dar noi stăm mai la munte. Oile vor pieri; asta ar fi chiar rău. Boii nu vor mai fi dar nu-i bai, noi deja lucrăm cu tractoare.

În acest verset sunt amintite câteva din lucrurile care erau de mare actualitate în vremea când au fost scrise. Și așa stând lucrurile, admițând posibilitatea celor imaginate, Habacuc zisese că tot se va bucura.

Dar, eu m-aș bucura dacă aș actualiza lista lui Habacuc? Dacă mai toți pomii au înflorit dar nu au și rodit din cauza unui îngheț târziu? Vița fiind mai rezistentă și târzie a rodit dar dacă gustul strugurelui va rămâne doar în amintire? Dacă rodul câmpiei ar fi spre zero. Acum ea a rodit cu credincioșie dar dacă nu era așa? Dacă prăvăliile nu și-ar mai oferi belșugul neimaginat acu` 30 de ani sau ar da atât cât au dat și pe acea vreme? Dacă la interogarea soldului bancar de care știi că depinzi ai vedea și înainte de virgulă tot așa de multe cifre ca și dupa ea, cu alte cuvinte dacă sursa sigură de venit ar dispărea căci asta cam reprezentau pe acea vreme turmele? Noi boi n-avem decât în jigniri, dar dacă ni s-ar împuțina caii de exemplu? Caii putere! M-aș putea bucura în atare condiții sau aș încerca măcar?

Pavel zicea în vremea lui, iar pentru noi a rămas scris, că a dobândit prin exercițiu deprinderea de a fi mulțumit în lipsă, greu lucru, dar și în belșug, și mai greu lucru.

Secretul mulțumirii este arătat foarte clar de Habacuc în versetul imediat următor, al 18-lea din ultimul capitol. El, în ciuda crizelor ipotetice dar oricând posibile se va fi bucurând în Domnul Dumnezeul mântuirii sale. Că tot am amintit de Pavel și zicerile lui, la ce i-ar fi folosit lui Habacuc sau oricui altcuiva, să aibă belșug de sănătate, despre care unii zic că-i mai bună decât toate, sau de orice alte lucruri dacă și-ar pierde sufletul. I-ar fi folosit în foarte puține, trecătoare și nesemnificative aspecte.

Crezând însă în asigurarea din partea Domnului despre a Lui mântuire avem asigurată mulțumirea. Tot ce vine peste sunt bonusuri foarte importante dar de mult mai mică însemnătate.

Speranță pentru rătăciți și morți

O fi stat destul de mult băiatu` la ogor, de atunci când s-a întors acasă deja se tăiase și pregătise un gras vițel, apoi și lumea era deja adunată pentru o mare petrecere. (N-a făcut tata lui ca Samuel care n-a stat la masă în casa lui Isai până n-au fost toți copiii prezenți.)

Probabil că nu s-a mai întâmplat vreodată ca să găsească petrecere acasă organizată fără știrea lui. Prima știre pe care o află a fost că fratele lui, plecatu` de acasă, tocmai s-a întors și nu oricum, ci sănătos și bine; acuma, sănătos că venise pe picioarele lui și bine pentru că „își venise în fire” în prealabil dar pe lângă astea cred că tare murdar și urât mirositor. Totuși, înainte de a afla că este sănătos și bine, află că nu-i mai în grajd vițelul cel îngrășat.

În mod sigur, fiul cel mare și-a imaginat o altă ocazie de sărbătoare la care să fi meritat să fie sacrificat grăsuțul. Și avea dreptate să vrea ca acea ocazie să fie în legătură cu el. Băiatul în narațiunea biblică venea tocmai de la câmp, locul unde se pregătea și strângea și nutrețul necesar animalelor din care o parte cu supliment era pentru vițelul care, iată, nu-i mai. Cum să nu se mânie?

În ultimul verset tata îi zice că TREBUIA ca ei să se bucure pentru două motive. Oricare dintre ele este o mare minune și anume că există speranță și pentru cel pierdut și chiar și pentru cel mort.

Cum să nu se fi mâniat băiatu`? Păi, crezând și acceptând că învierea cuiva din morți sau chiar și numai regăsirea lui este mai de folos și mai importantă ca viața unui dobitoc. Și îngrășat fiind.

De ce viitorul e-n siguranță

          Oricare dintre materiile studiate la școală este fascinantă în sine, pentru că învață pe învățăcel lucruri interesante, fiecare în dreptul ei cel puțin.

Una din ele este însă deosebit de fascinantă pentru că ne arată cum în trecut, în istoria trecută au fost și s-au întâmplat lucrurile. Tot ceea ce ține de istorie este o informație despre felul în care Dumnezeu a rânduit toate lucrurile, cu oricare popor, în orișice vreme, prin orice oameni, prin orice mari și încântătoare realizări sau nenorociri.

Un lucru pe care l-am remarcat la istorie pe vremea școlii mele a fost că se studia doar istoria îndepărtată. Abia prin ultimii ani s-a apropiat ceva mai mult de prezentul de atunci.

Istoria însă se întâmplă și se scrie zilnic și inevitabil o scriem fiecare. Azi se întâmplă un lucru care sigur, sigur va rămâne scris apăsat în ea. Cu atât mai apăsat în funcție de rezultat.

Regatul unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord votează prin cetățenii săi, dacă mai rămâne în Uniunea Europeană sau nu. Acuma, sigur va câștiga una dintre variante și va fi cum va fi după aceasta. Niciodată însă nu vom ști, probabil, cum ar fi fost cealaltă alternativă.

Sunt o mulțime de oameni care știu că nu există noroc sau ghinion și care în analiza oricărui eveniment al istoriei Îl văd pe Dumnezeu și-L laudă pe El pentru marea Lui putere și creativitate.

Tot aceștia ne rugăm, și suntem liniștiți că așa va și fi, ca și acum să îndrepte votul în direcția planurilor Lui. Oricum, și dacă avea-vom motive să credem că a ratat-o, El poate lua orice plan și să și-L supună. Există și istorie viitoare și El nu doar că o cunoaște dar o și determină.

Mare Dumnezeu avem. Mare Dumnezeu are omenirea.

 

 

 

Gură către ureche vs. mână către ochi

Comunicarea este una din cele mai mari invenții ale lui Dumnezeu oferite creației Sale. Sigur este valabilă și în lumea animală, vegetală ori poate chiar și cea minerală. Ei, dar când e vorba de lumea umană, aici este cu totul altceva. A exagerat Domnul în creativitate pentru că avem așa de multe variante de comunicare în plus față de ceilalți.

Comunicarea față în față, adică gură către ureche cum ar veni, este percepută poate ca cea mai naturală, mai banală și mai pe înțeles. Are avantajul de a te putea exprima și prin gesturi, expresii ale feței, ale trupului, schimbare de tonalitate a vocii sau și altele. Chiar și prin tăcere se poate comunica eficient. Are însă și dezavantaje, ca aproape orice lucru. Un cuvânt spus ori un gest nepotrivit făcut așa rămân. Nu se mai pot şterge, doar repara întrucâtva cu o cerere de iertare.

Există însă varianta de comunicare la distanță, în scris de exemplu, când ceea ce scrii cu mâna se citește cu ochii în general, la care avantajele și dezavantajele sunt cam pe dos. Nu poți vedea atitudinea celuilalt, nu-i poți vedea expresia feței, nu-i simți îmbrățișarea dar are și un avantaj foarte mare. Înainte de a pune mesajul scris în send ori fizic în cutia poștei, poți ca să recitești, reformulezi, corectezi (de preferat și din punct de vedere gramatical), completezi, gândești mai mult, poți ca să eviți precipitarea care uneori apare într-o discuție față în față și poate duce la folosirea de cuvinte regretabile mai apoi. Alt avantaj este că nu poți fi întrerupt, ca într-o discuție față în față, ori chiar bătut.

În vorbire se poate previzualiza în gând ceea ce urmează a spune, de aceea este greu de înțeles atunci când cineva spune o prostie, o absurditate ori o cacofonie. În scris însă acestea sunt mai greu de scuzat.

Cunosc pe cineva care făcea o lucrare tare faină dar a ajuns descurajat în așa măsură încât a zis că de marți, de exemplu, renunță. Înainte de ziua limită a revenit asupra deciziei și a zis că va continua, aceasta datorită în mare măsură primirii unui mesaj scris care l-a încurajat în atare măsură.

N-ar fi posibilă viața fără cuvântul scris, acesta fiind și unul din modurile prin care ni s-a revelat Dumnezeu. La fel de imposibilă ar fi și fără cuvântul rostit, tot unul din felurile Lui de a vorbi, mai rar ce-i drept, dar fi-va timp în veșnicie să-I tot auzim vocea.

Așa da exemplu

Înainte de punctul culminant al patimilor Sale, Domnul, după ce a lăsat ca să se vadă clar un lucru din viața Lui, a găsit cu cale să-l poruncească și ucenicilor. De văzut tot văzuseră la Domnul lor dar acum au și auzit principiul enunțat, nou pentru ei. „Să vă iubiți unii pe alții…” le poruncise Domnul Hristos. Ați văzut că Eu am iubit și iubesc și vă poruncesc și vouă ca să faceți la fel dacă vreți ca să-mi fiți ucenici, urmași.

Poate în acele momente și-au dat seama cât de mult țin ei unii la alții și ce bine le-ar sta ca să se iubescă. Mai mult chiar. Probabil că l-au iubit mult și pe Iuda care „plecase în noapte ca să cumpere ce le trebuia pentru praznic.”

Ce poruncă simplă și ușor de îndeplinit. Ups, dar asta nu-i tot! Continuă Domnul și le spune că fiecare trebuie ca să iubescă dar nu cum poate și cum știe sau simte el, ci ca Domnul, ca El.

Și cum a iubit Domnul? Păi, pe lângă altele, doar ca i-a arătat o mare cinste lui Iuda dându-i lui bucățica, arătându-i încă o dată cum arată și cum se poartă și iubește Mesia iar aceasta în timp ce știa ce va face el în scurt timp.

Deși ne-am dori uneori extrem de mult ca să cunoaștem viitorul, iată că nu-i prea de dorit totuși. Cum ar fi putut ucenicii ca să-l iubească și pe Iuda de-ar fi știut că-i trădator sau mult mai grav, vânzător?

Nu știu cum, dar Domnul a putut! Știa că-L va trăda și că-L va vinde chiar și totuși l-a iubit. Mare exemplu de iubire…

Marius Bodnariu nu-i primul

 

 

Marius Bodnariu nu-i primul care are o astfel de experiență traumatizantă. Acum câțiva ani un bărbat s-a întors acasă și nu și-a mai găsit soția. Era însoțit de mai mulți tovarăși care la fel pățiseră și ei. Nu doar soțiile, ci și copiii nu le mai erau acasă. Fuseseră cu toții răpiți de un dușman comun. Primul lucru pe care au putut să-l facă a fost să plângă. Disperați și greu îndurerați acei bărbați și-au ridicat glasurile și au plâns. Și au plâns până când nu au mai putut ca să plângă. Atunci a mers și a întrebat pe Dumnezeu ce să facă și El i-a răspuns, așa că David s-a înarmat împreună cu toți tovarășii lui și a luat urma răpitorilor. I-a ajuns și i-a bătut așa de tare că doar câțiva au reușit ca să scape cu fuga. Din fericire au reușit ca să recupereze tot ce li se răpise. Toți copiii și toate nevestele lor.

A trăit David, viitorul împărat al lui Israel, într-o vreme a istoriei omenirii în care lucrurile se puteau tranșa și rezolva foarte rapid. Vremuri pe cât de primitive pe atât de practice. Ei, dar Marius și toți ceilalți părinți care azi au parte de aceeași dramă, trăiesc într-o perioadă în care războiul este mult mai perfid și rezolvările nespus mai complicate și complexe.

Astăzi, într-o situație ca a lui David, după ce ai plâns până nu ai mai putut și chiar și după aceea, n-ai pe ce pune mâna înspre izbăvire. Nu prea ai ce să faci decât să continui să fii lipsit, uneori poate chiar singur, privind spre cer în așteptarea puterii și a izbăvirii. Poate că puterea vine întotdeauna, dar izbăvirea nu.

În Psalmul 37, același, de acum împărat, David zicea că a fost tânăr și a îmbătrânit dar n-a văzut pe cel neprihănit lipsit, nici pe urmașii lui cerșindu-și pâinea. E foarte clar, și după trimiteri, că acolo e vorba exclusiv de pâine, de mâncare. Dacă nu era așa și am fi putut înlocui pâinea cu libertatea, de exemplu, sau cu copiii, i-am fi putut spune lui David că nu a văzut el, ceea ce nu ar însemna că nu ar fi posibil.

Am ajuns ca să trăim azi în secolul XXI, vremuri în care copiii Lui să fie lipsiți și să-și cerșească libertatea, drepturile și copiii chiar, în cazul de față. Sunt însă și cazuri mai disperate și mai tragice, a celor din Siria de exemplu care își cerșesc în fiecare zi de la Dumnezeu și de la oameni viața lor și a copiilor lor. Cu privire la copii, libertatea de a nu fi sclavi, și se pare că foarte mulți nu-s izbăviți.

E clar că nu putem acționa ca și David, în schimb însă putem vorbi, scrie, striga, manifesta, picheta, a ne ruga. Toate acestea însă trebuie ca să fie în strânsă legătură cu ce a făcut și David în timpul dintre neputința de a mai plânge și cererea sfatului lui Dumnezeu. Scrie despre asta în 1 Samuel 30:6- „David s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul, Dumnezeul lui.”

 

 

 

 

Oare poate fi cineva înlocuit?

„Nimeni nu-i de neînlocuit.” Asta-i o vorbă spusă de unii, nu puţini și auzită frecvent. Probabil s-a plecat de la ideea că dacă cineva ar renunța la a mai face un lucru ori vreo slujire, nu se va opri timpul în loc ci găsitu-s-a altcineva ca să-l înlocuiască. Sunt situații în care asta e realizabil și lucrul poate fi făcut mai bine sau nu.

Sunt însă și cazuri în care cineva chiar nu poate fi înlocuit. Îmi revin iar în minte cuvintele acelui „mângâietor” care-i spunea cuiva căruia tocmai i-a murit copilul nenăscut că „lasă că vă dă Domnul altul”. Nu le-a mai dat și chiar dacă, acela nu l-ar fi putut înlocui pe primul.

Iov a primit înapoi de la Domnul vite încă o dată la număr de cât a avut inițial. Sigur s-a bucurat, și alții împreună cu el, dar… aproape sigur că nimic nu a putut șterge din memoria lui acea zi în care a aflat că de fapt nu mai este fermier. A durat mai mult de un deceniu din viaţa lui ca să primească alți copii în locul celor ce-au murit subit și toți odată. Cu cât i se mai năștea câte unul și până când a avut din nou zece cu care se putea mândri, cel puțin în privința fetelor care ar fi fost toate miss Uţ, ar fi putut zice cineva că uite cum primii copii sunt înlocuiți și părinții mângâiaţi. Mângâiaţi poate, dar din amintirile și sentimentele lor n-avea cum să șteargă cineva grozăvia veștii adusă de acel rob care i-a spus că i-au murit toți copiii deodată.

Într-un anume sens nimeni nu poate fi înlocuit pentru motivul că fiecare e unic. Și mă gândesc acum, și nu doar pentru că-i ziua de Crăciun, că nici Mântuitorul n-a putut fi înlocuit. A lipsit din prezenţa Tatălui, după statistica de jos nu cea de sus, vorba poetului, cam cât o viaţă de tânăr, iar după măsura veșniciei habar n-am cât… o secunda, o clipită…? Cert este că Domnul n-a putut fi înlocuit. Locul Lui a rămas gol și slava dumnezeirii a fost diminuată, în măsura în care dintr-un infinit poți ca să scazi o treime, iar Dumnezeu Tatăl nu a avut un alt Fiu pentru a-L înlocui pe Isus care plecase puțin ca să trăiască o viață pe pământ.

Nu-i nimeni de neînlocuit? Nu. Că pot fi înlocuit în unele cazuri e adevărat, însă amprenta cuiva este unică din toate punctele de vedere.

Mulţumesc pentru…

S-au lipit de noi, în limbaj, o mulţime de expresii pe care le folosim de multe ori în mod automat. Între acestea sunt şi din acelea care au sens, au înţeles. Acu` vreo trei săptămâni un copil se ruga folosind una dintre ele.

„Doamne, Îţi mulţumim că avem ce pune pe masă…”, zicea copilul şi m-am gândit că atunci când noi folosim această expresie ne referim la faptul că avem ce mânca şi că pe lângă pâinea cea de toate zilele mai avem o mulţime de bunătăţi.

Auzind această expresie, m-am gândit şi la altele la fel de potrivite ca şi mulţumire Lui. Doamne, Îţi mulţumesc pentru că avem ce pune în dulap, în penar, în rezervor, în pantofi, în mănuşi, în ghiozdan, în educaţia copiilor, în slujirea din biserică, în frigider, în cămară, deasupra capului când plouă, în portofel, în minte, la inimă, că trebuie să pun ceasul să mă trezească dimineaţa…

Pe lângă mulţumirile acestea foarte concrete cu privire la a avea ce pune undeva, mai sunt o mulţime nesfârşită de altele. Vreo câteva din ele ar fi:

• că Dumnezeu a inventat şi umbra că altfel tare greu ne mai era acu` vreo 3 luni.
• că Dumnezeu a fost atât de creativ şi ne-a creat cu unghii. În foarte multe situaţii mi-ar fi fost tare greu fară ele.
• că foarte marea majoritate a celulelor corpului meu funcţionează bine şi-şi îndeplinesc scopul. De exemplu, pleoapele mele clipesc fără vreun efort sau concentrare din partea mea.
• că trăiesc într-o regiune în care câteodată pot ca să umblu desculţ şi simt sub tălpi iarba, nisipul… Extraordinare senzaţii.
• că pot, în glumă sau din necesitate, să inventez cuvinte pentru a putea exprima ceva.
• că mai pot să iert. Cum altfel cu aşa exemplu bun?
• nu doar că trebuie ca să pun ceasul să sune dimineaţa ci chiar îl şi aud când o face.
• că îmbătrânesc.
• că m-am născut după potop şi după ce s-a inventat electricitatea, apa curentă, pixul, canalizarea, apa caldă…
• că între timp s-a inventat ţeava henco, vopseaua lavabilă, calculatorul uşor accesibil, scutecele de unică folosinţă etc.
• că am la cine mă uita de jos în sus.
• că sunt om şi nu vierme, vorba poetului.
• şi tot vorba lui, că am darul să cuget.
• că am fost creat cu capacitatea de a primi ceea ce Creatorul avea să-mi ofere: credinţă, mântuire, apoi toate celelalte de mai mică importanţă.
• că am nădejdea învierii pentru care alţii au plătit chiar şi cu viaţa.
• că am cunoscut și eu frumusețea căsniciei.
• că sunt şi eu între bogaţii lumii.
• că n-o mai fi mult şi vom avea şi noi o fetiţă, cum mi-am dorit de mult.
• că pot fi, teoretic, aproape 370 de zile ale mulţumirii într-un an.
• că am nădejdea că voi ajunge să Te văd cât eşti de frumos, Doamne!
• că pot să-Ţi mulţumesc, sau pe româneşte: „Săru`mâinile, Doamne!”

E ferice și să primești

Acu` vreo câteva zile am fost împreună cu Cristina în oraș, ocazie cu care am fost răsfățați. Am mâncat și băut pe cheltuiala altuia. De fapt a alteia. Pentru că se întâmplă mai rar, am perceput-o parcă mai profund. Este parcă tare bine ca din când în când să plătească altcineva și să n-ai nici o grijă.

Ce-i drept așa zice și Scriptura, că e mai ferice să dai decât să primești. Deci, logic, să primești e ferice iar să dai e mai ferice.

N-am putut ca să nu mă gândesc și să realizez că situația asta este de fapt o palidă asemănare cu răsfățul pe care ni-l face zilnic Tatăl ceresc. Răsfăț nu de pizza sau limonadă, ci de mare bunătate, de îndurare, milă, har și de multă îngăduință și lista poate fi mai lungă decât orice meniu al vreunui restaurant.

Și totuși este un aspect în care nu prea se aseamănă cele două situații; dacă răsfățul culinar de care tocmai scriam este ceva rar, ocazional, ceea ce ne dă Tatăl ceresc primim zilnic și permanent. Probabil tocmai de-aia ne-am cam obișnuit și dese sunt ocaziile în care nici nu le mai conștientizăm.

Binecuvântate sunt, însă, acele momente de „trezire” și meditație în care realizăm cât suntem de binecuvântați pentru că-L avem pe El. De fapt El ne are pe noi, El Dumnezeul risipitor.

Uneori degeaba vorbeşte…

S-a făcut în ultima vreme multă vorbire provocată de legalizarea căsătoriilor între anumite persoane, a unui păcat dealtfel. Aşa îl numim noi evanghelicii, cel puţin, că pentru ei este drept, normal, egalitate, etc.

Bine remarca însă cineva că sunt în istoria noastră, chiar şi prezentă, mai multe anomalii în contextul familiei, abateri de la normalitatea lăsată de Dumnezeu la început. Ar fi de exemplificat divorţul, concubinajul, poligamia… De departe însă, asta decisă acum este şi cea mai scârboasă. Asta în percepţia noastră.

Acuma, cu privire la americani, şi nu numai la ei, este greu, sau chiar imposibil, de înţeles sistemul care dă putere la 9 oameni să hotărască pentru tot poporul. Cât ar fi ei de bine pregătiţi şi competenţi. Se tot spune că a lor Constituţie are la bază Sfânta Scriptură. Tare de tot şi foarte fain lucrul ăsta, de-aia nici nu-i de mirare prosperitatea la care au ajuns. Se pare însă că presiunea este enormă pentru a schimba unele lucruri.

Azi dimineaţă, în predica de la radioul local, se citea o întrebare ce pare a fi retorică. Din Iacov 4:5. În situaţia de faţă însă, întrebarea nu ar fi deloc retorică. Chiar degeaba vorbeşte Scriptura pentru cei ce-au decis. Şi pentru cei ce doar se bucură sau chiar vor profita.

Foarte posibil însă că această decizie, la fel ca multe altele, are de-a face cu vremurile sfârşitului. E normal să fim revoltaţi acum, dar fascinaţi fi-vom cândva de cum a lucrat şi prin asta, Cel care nu degeaba a vorbit. Cât despre cei pentru care degeaba a vorbit, să nu fim printre ei…

Marele dar al lui Dumnezeu pentru noi

Probabil că azi cei mai credincioşi oameni nu sunt credincioşii, evanghelici sau tradiţionali. De fapt nici nu ne-a prea fost încercată, nici pe departe până la sânge, cum zicea Pavel. Cei care dau dovadă de o mare credinţă sunt kamikazele, cei care-şi detonează trotilu` din rucsac sau cei care pornesc la război şi omoară pe alţii pentru că l-au jignit pe dumnezeul lor.

Am găsit aseară în adunare, în textul predicii, o dovadă de mare credinţă a unui popor idolatru. Credinţa era în idolul lor. Îi slujeau de multă vreme lui Baal, i se închinaseră şi-i aduceau jertfe. Îşi hirotonisiseră câteva sute de preoţi, de proroci. Ce puteau aceştia prorocii decât nişte fabulaţii, nişte invenţii mai bine sau mai rău ticluite, cam ca vrăjitorii horoscopişti de azi, probabil!

Vine însă o zi crucială pentru credinţa lor. Apare un bătrân proroc al Dumnezeului părinţilor lor (hmm, oare ce amintiri o fi trezit în ei?!?) şi îi provoacă la un test pentru care aveau nevoie de o mare măsură de credinţă. Şi-au avut-o. Îi provoacă bătrânul, sau poate nu era bătrân, Ilie să-şi facă un altar pentru Baal, să pună pe el un bou drept jertfă şi apoi să ceară lui Baal să trimită foc pentru a mistui jertfa. Sigur sigur nu au mai făcut asta vreodată şi totuşi ei răspund provocării. Se poate spune că au acceptat un pariu atunci când au răspuns cu „Bine” la cuvintele lui Ilie.

N-au avut nici o străbatere de îndoială că i-ar fi luat gura pe dinainte după spunerea cuvântului ci s-au pus pe lucru. Au pregătit altarul, lemnele şi viţelul şi apoi s-au pus pe incantaţii timp de mai multe ore. Au recurs chiar şi la (auto)mutilări pentru a-l sensibiliza pe dumnezeu. Ar fi continuat în credinţa lor până ar fi murit vreo câţiva de nebunie dacă nu venea seara cu timpul ei de jertfă şi ciudatul proroc ce îi cheamă să se apropie de el în jurul unui altar făcut exact din 12 pietre, în rest cu tot atâtea lemne şi un viţel ca şi al lor. Se deosebea însă de ei prin două lucruri mari; viţelul şi lemnele de pe altarul lui erau ude leoarcă şi apoi el era singur cu jertfa lui. Ei fuseseră poate câteva mii, sau chiar multe mii la „jertfa” lor.

Nu s-a temut că a rămas singur, ci atunci, la timpul jertfei, a avut un curaj şi o credinţă teribilă şi urmare a acestora tot poporul s-a (re)întâlnit cu Dumnezeul lui.

A urmat un moment excepţional pentru tot poporul de a-şi mărturisi apartenenţa şi de a rămâne fiecare de partea a Celui pe care-L considerau a fi adevăratul Dumnezeu.

Sunt şi azi cazuri destul de dese pentru secolul ăsta, în care oamenii plătesc chiar şi cu viaţa pentru credinţa lor în ceva.

Fericiţi cei care au o mare credinţă în situaţii limită sau în altele banale, când este vorba de viaţă şi moarte sau doar de imagine. Fericiţi cei care în toate aceste situaţii au credinţă. De la El.

Pe când nu existau drepturile omului

Ce-au mai evoluat și drepturile omului de-a lungul timpului. Pe vremea Mântuitorului, acestea nu îngăduiau de exemplu mai mult de 40 de lovituri de bici sau de nuiele pentru a nu fi înjosit pedepsitul, iar celor crucificați li se asigura dreptul de a muri mai repede rupându-le picioarele.

Astăzi, ideea de drepturi ale omului a ajuns așa de puternică, încât și un criminal în serie condamnat la moarte, pleacă în somn fără să simtă vreo durere.

Ar fi meritat Domnul să aibă și El parte de ceva drepturi; măcar să fi pus o haină pe el, să le fi interzis scuipatul, pălmuirea, bătaia, etc.

A trăit însă, și cred c-avea de ales, în vremea în care nu avea nici o valoare ceea ce înțelegem noi azi prin milă, drepturi, demnitate umană, etc.

Încă nu s-a isprăvit…

Cu foarte puțin înainte ca Mântuitorul să-Și dea ultima suflare ca om, ne spune Cartea Lui că a strigat: „S-a isprăvit!” Am auzit de mai multe ori spunându-se că atunci s-a isprăvit Planul de mântuire al lui Dumnezeu. Am luat afirmația ca fiind valabilă și biblică, până azi dimineață pe la 5 când, nemaiputând să dorm, mi-am zis: „Hmm. Oare chiar așa să fie?”

Și-am ajuns să cred că nu-i așa. Acest Plan al mântuirii de care s-a vorbit și se vorbește, cel puțin ca și expresie, de multă vreme și așa de mult, este cu siguranță cel mai elaborat care a existat vreodată.

Și-a început în veșnicie, în cea trecută, când Dumnezeu, doar El fiind, S-a gândit să creeze – Univers, pământ, apă, lumină, plante, viețuitoare, îngeri, om… Și le-a făcut așa de bine, de frumos și creativ. Deci totul ar fi început cu un gând, cu un vis al lui Dumnezeu. Poate tot cam pe atunci S-a gândit că omul avea-va nevoie de mântuire din păcatul în care ajunge-va, pentru a putea fi apoi acolo unde era el inițial în gândul și Planul Lui.

Și-a continuat Planul de mântuire al lui Dumnezeu cu ruperea peceților cărții, în care nimeni nu cutezase ca să se uite, de către Fiul lui Dumnezeu. Apoi, la vremea potrivită a istoriei, Acesta Îi spune Tatălui și cerului: „La revedere!”, iar omniprezenței: „Adio!”, sau tot „La revedere!” și a intrat într-un trup de om pus de Duhul Sfânt în al Mariei.

Și-a trăit printre noi plin de har și de adevăr, făcând și spunând așa de multe pentru a ne produce, și alimenta apoi, dorința de a face parte dintre mântuiții Lui.

La un moment dat Și-a îndreptat fața hotărât ca să meargă spre locul în care urma să I se provoace exagerat de multă suferință fizică, ce va fi culminând cu moartea.

Și-n zilele acestea ne-am readus aminte de precipitarea evenimentelor acelor ultime zile când Mântuitorul a avut parte pe lângă tortură, bătaie, umilință și de scuipături, batjocuri, coroană de spini, o îmbrăcăminte batjocoritoare, cuvinte jignitoare, etc.

Aici intervin cele două cuvinte amintite la început, prin care ne spunea de fapt că în câteva secunde va muri. Și-așa a fost. S-a isprăvit viața de om a lui Isus Hristos, uimindu-l chiar și pe gâdele ce se pregătea să sfarme niște oase pentru a scurta astfel chinul.

Exact acum, în ziua aceasta, suntem în acel timp în care ne amintim că Domnul a fost în locuința morților. Poate că acest timp a fost mai greu ca cele trei ceasuri cât a stat pe cruce, care apropo, după cum zicea un mare predicator, e mai mult decât stăm unii dintre noi în biserică. Sau numai în cer afla-vom unde a fost exact în acele trei zile.

Și-n fine, de fapt în continuare, a înviat Domnul! Dar Planul continuă încă, arătându-li-Se deseori timp de 40 de zile, deschizându-le ucenicilor ochii și mintea pentru a crede și dovedindu-le din Scripturi că s-a împlinit doar și exact ce fusese deja prorocit despre El. Și-au crezut.

Și s-a mai încheiat o etapă împortantă a Planului într-o zi când S-a ridicat la cer dintre ei până nu L-au mai văzut. Evenimentul care îi lăsa pe ei dezamăgiți și singuri, pe moment, coincidea de fapt cu revederea Tatălui de care fusese despărțit Isus pentru câțiva ani. Așa a ajuns și Isus să zică, poate, ceva de genul: „De atâta timp nu Te-am mai văzut, Tată!”, pentru prima dată.

Le-a dat apoi Duhul Sfânt care să fie cu ei, printre altele și ca o garanție că Planul cel din veșnicii fi-va desăvârșit cândva. Trăim în timpul din istoria omenirii, și-n generația, în care încă n-a fost isprăvit acest Plan, dar fiece zi ce trece ne apropie de aceasta.

Va mai trece câtva timp pentru noi, până când Îl vom (re)vedea revenind pe Mântuitorul, și luați de El, fi-vom înfățișați în fața Tatălui ca și sămânța de urmași, ca și rodul suferințelor Lui, ca și frații mai mici, ca și împlinirea Planului cel din veșnicii care ne avea în vedere.

… și totuși, toată veșnicia viitoare nu face oare parte tot din acest Plan? Să nu se isprăvească oare niciodată…?!?!?

Mult prea facilul „like”

Like-ul ăsta a ajuns o chestie aşa de la-ndemâna cuiva şi de prea multe ori se abuzează de el, aşa încât devine supărător. Abuzul.

De când cu tot mai popularul facebook, este tot mai folosit şi acesta. Devine agasant şi pentru că folosirea lui necesită un efort minim. Nu trebuie ca să citeşti ceva cu atenţie, nu trebuie nici măcar să înţelegi ceea ce vezi sau citeşti, că sistemul te lasă să-l dai. În unele cazuri tot ceea ce se mişcă sunt vreo două falange, neuronii stând cu toţii relaxaţi şi liniştiţi.

S-a ajuns aşa încât unele banalităţi, ba chiar absurdităţi, să se bucure de primirea a mult mai multor like-uri decât ar merita. Unul din ultimele cazuri de abuz la care mă gândesc, s-a întâmplat cu ceva vreme în urmă când cineva şi-a expus public o părere despre ceva anume. Nu a trecut prea mult până a primit o contra replică ideei susţinute. Am citit-o, replica, încercând să o înţeleg şi mi-am zis vreun „hmm…” Doar că nu a trecut mult până au început ca să „curgă” like-urile la adresa replicii. Oare nici unul, mă gândesc şi acum, dintre like-uitori să nu fi observat că replica se contrazicea pe sine şi se referea oricum la cu totul altceva decât părerea iniţială…? Hmm. Oare chiar atât de greu este să înţelegem ceea ce citim?

M-am gândit şi la vreo două soluţii pentru diminuarea abuzului. În primul rând de-ar fi ca şi atunci când vrei ca să ştergi un mesaj sau un contact din telefonul mobil. Te întreabă acesta cel puţin odată dacă eşti sigur că asta vrei să faci. Apoi de citit reacţia pe care au avut-o, iată, nişte profesori la abuzul unor elevi în ceea ce priveşte like-ul şi share-ul.

… şi măgarii noştri

În toată relatarea cu vizitele fraţilor lui Iosif înspre Egipt şi înapoi în Canaan, nu-i auzi vorbind deloc despre familiile lor, despre soţii şi copii, decât pe Ruben când a amintit de cei doi copii ai săi, dar citesc un lucru ciudat cu privire la temerile lor. Ieri seară când am citit abia m-am oprit din râs.

În 43:18, cei zece fraţi ai lui Iosif, sau poate unşpe, se îngrijorau că vor fi condamnaţi pentru furtul argintului găsit în sacii lor şi că ar putea să fie luaţi ca robi de către egipteni. Mai aveau însă o temere, motivul râsului meu: măgarii lor. Or să pună poate mâna pe măgarii lor şi li-i va confisca.

După ce totuşi m-am oprit din râs, m-am gândit mai bine şi mi-am dat seama că măgarii erau foarte importanţi pentru ei, căci erau mijlocul lor de transport. Fără ei nu mai puteau să se întoarcă acasă, poate doar cu vreo caravană la ocazie dar fără bagajele mult aşteptate de cei de acasă.

Se temeau deci pentru măgarii lor şi Dumnezeu parcă râzând şi El de temerea lor, le arată câtă grijă poate să aibă chiar şi de măgarii lor. Economul lui Iosif care s-a îngrijit de ei, în versetul 24 i-a băgat în casă, le-a dat apă pentru spălat picioarele iar apoi le-a dat şi măgarilor nutreţ.

Când s-au întors apoi în Canaan, pe care urmau ca să-l vadă pentru ultima dată, Iosif a trimis cu ei 20 de măgari încărcaţi cu ce era mai bun în Egipt şi care urmau să le folosească şi la ducerea agoniselii lor în Egipt când se vor fi mutat acolo.

Despre câte cazuri nu putem spune că Dumnezeu ne-a purtat de grijă mai presus de cât ne-am fi putut închipui, că ne-a pus şi nouă comori în saci şi că toate au fost bine cântărite înainte de-a le îngădui? Şi-a avut grijă şi de măgarii noştri…

În așteptare…

Așa suntem toți copiii Domnului în ceea ce privește revenirea Lui și izbăvirea noastră din viața de pe acest pământ.

Glasul unui arhanghel va anunța declanșarea marelui eveniment (1 Tes. 4:16). Chiar dacă mai este mult până atunci, suntem în așteptarea auzirii glasului arhanghelului și a trâmbiței lui Dumnezeu.

Dar oare va mai striga? Va mai suna? O, da! Există chiar și un precedent.

Am găsit acest precedent în istoria Crăciunului. În articolul de mai jos, scrisesem că îngerii, acele făpturi cerești, au vorbit cu oamenii pe limba lor. A lor a oamenilor, desigur. Ei bine, doar cu Iosif s-a întâmplat asta de patru ori.

A doua oară a fost după ce magii îl înșelaseră pe Irod, cel puțin așa susținea el, și i-a spus că trebuie să plece urgent din țară cu destinația Egipt pentru a salva viața băiatului. I-a mai spus însă ceva care a fost probabil sursa unei mari așteptări a lor în tot timpul cât au fost refugiați în țara faraonilor.

I-a spus îngerul ca să locuiască acolo până când tot el i se va arăta iarăși (Matei 2:13). Au ajuns în Egipt salvând astfel viața pruncului și au trăit într-o mare așteptare săptămâni, luni ori poate ani, așteptarea de a reauzi glasul îngerului pentru a se putea reîntoarce acasă. În țara lor.

Oricât li s-ar fi părut că acesta întârzie, a venit și ziua, ori noaptea că Iosif dormea, în care îngerul vorbește din nou aducând vestea că exilul a luat sfârșit.

Aproape că nu prea are cum să nu ni se pară că arhanghelul așteptat de noi cam întârzie. Chiar și dacă n-ar exista precedentul amintit, noi știm că la timpul stabilit, negreșit va vorbi și trâmbița va suna iar Domnul va reveni ca să ne ia Acasă.