Bietul Creangă…

De mai mulţi ani, mai auzind experienţele de viaţă ale unor oameni, am ajuns să spun, de multe ori cu voce tare, că de ce l-or fi făcut pe Creangă povestitor naţional. Cu certitudine că mulţi oameni au experienţe şi întâmplări cu mult mai fascinante decât ale lui, care prin comparaţie cu mulţi este un biet copil.

Astăzi, 20 noiembrie, a venit la noi la biserică Tony Anthony. Experienţele lui de viaţă, chiar şi povestite succint, au fost de natură să te facă să asculţi fascinat şi impresionat.

Acuma, noi ştim că mântuirea unui suflet este la fel de valoroasă şi îmbucurătoare, a oricui ar fi, dar când Dumnezeu mântuieşte un om dintr-o stare excepţională ca a lui Tony, suntem parcă mai uimiţi de măreţia mântuirii.

Sunt foarte multe filme artistice şi cărţi care dovedesc o mare şi bogată imaginaţie a autorilor lor, lucru care produce mulţi bani, dar nimic nu se poate ridica la creativitatea lui Dumnezeu care trece pe câte un om prin experienţe extraordinare şi oricât de jos ar fi coborât la un moment dat, scopul Lui a fost atins şi anume mântuirea acelui om.

Extraordinar mesajul filmului cu tatăl şi fiul. Vezi sau revezi pe http://www.youtube.com/watch?v=64A_AJjj8M4&feature=related

Sinuciderea nu-l afectează doar pe mort…

Pe 1 noiembrie anul acesta, un dobitoc (de animal, nu de om), a ajuns să se sinucidă. A făcut lucrul acesta tocmai în faţa maşinii noastre; şi maşina nu stătea pe loc ci mergea destul de repede cât să îi reuşească dobitocului gestul necugetat.

Acest fapt a influenţat mai mult sau mai puţin pe mai mulţi. Dacă el o fi avut vreo familie, în zadar îl vor mai aştepta; pe noi ne va costa destul (oricum mai mult decât avem) ca să-i redăm vederea skodarniţei. Cei mai câştigaţi vor fi cei care-l vor mânca pe nefericit.

Ideea e că nu prea există faptă, nici minoră, decum una de acest fel, care să nu îi afecteze în vreun fel pe cei din jur. Bineînţeles că titlul nu este vreo revelaţie de idee, însă cam aşa a influenţat şi pe alţii evenimentul acesta.

Ce căutam pe drumul sinucigaşului? Ne întorceam dintr-o misiune extraordinară. A fost foarte frumos şi înălţător şi cel mai potrivit sfârşit al zilei ar fi fost întoarcerea acasă fără probleme. Poate doar mă gândesc, dar mă feresc să spun cu voce tare întrebarea “De ce, Doamne?” şi aceasta pentru că ştiu că este o întrebare fără sens şi deci fără un răspuns mulţumitor.

A fost însă în acea zi un lucru care s-a potrivit perfect cu situaţia nefericită ce avea să se ivească cu doar câteva ceasuri mai târziu. Mă refer la preapotrivita predică a lui Dani Popa pe marginea spuselor hotărâte ale lui Petru care a zis cu puţin timp înainte de prinderea Mântuitorului : “Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată…” Am auzit atunci cam toate cazurile de Biblie în care cineva a folosit expresia “chiar dacă” şi de fiecare dată în cazuri limită şi am fost provocaţi să facem astfel de juruinţe Domnului, căci merită.

Eu nu am făcut, dar încerc să mă comport ca şi când aş fi spus: “chiar dacă voi ajunge cu maşina chioară şi cu nasul spart (al ei) acasă, eu tot Te voi lăuda şi nu voi fi supărat pe Tine. Dacă e să fiu supărat pe cineva, am pe cine, adică pe mine.

În ultimul articol pe care l-am scris, intitulat “Neputinţă veşnică”, îmi exprimam aproape convingerea că nu voi înţelege niciodată de ce Dumnezeu m-a iubit şi pe mine atât de mult încât să mă mântuiască şi să fiu în veşnicie cu El. Spuneam însă şi că aştept cu răbdare să ajung acolo şi să primesc răspunsuri la toate celelalte probleme fără răspuns aici.

Dacă nu voi înţelege cumva aici de ce a trebuit să facem parte din mai sus amintita sinucidere, voi afla şi voi înţelege atunci.

Dacă ai şi tu vreo “sinucidere” în preajma ta, care te-a afectat mai mult sau mai puţin, speră că vei primi un răspuns, chiar dacă va fi doar Acolo.

Emi Ciupe

Neputinţă veşnică

Avem o cântare pe care o cântăm cu corul şi care exprimă o neputinţă a omului. În cântarea respectivă, autorul îşi arată incapacitatea de a înţelege cum de Domnul Isus a suferit şi murit pentru noi.

Este însă un loc în Biblie unde spune că vine vremea când ceea ce am cunoscut în parte, va fi cunoscut pe deplin.

Acuma, de ce Domnul Isus a murit pentru noi oamenii şi mai ales pentru mine, este un lucru pe care nu îl înţeleg aici, dar va veni ziua în care… nu, nu îl voi înţelege poate nici măcar ca până acum. Când vom ajunge în slava veşnică şi Îl vom vedea pe Dumnezeu faţă în faţă, ne va fi cred, cu atât mai greu să înţelegem cum de am ajuns noi acolo.

Aceasta ţine de fapt de har şi cred că este inutil să încerc să înţeleg de ce am fost ales şi eu, mai ales eu. Nu contează că răspunsul la această întrebare nu-l voi afla vreodată. Voi afla în schimb răspunsul la alte multe de ce-uri ale vieţii.

De ce sunt şi eu între aleşii Lui, nu ştiu, dar este atât de bine şi abia aştept să cunosc pe deplin celelalte lucruri.

Emi Ciupe

Nu doar Nicodim a ştiut…

„Ţi s-a întâmplat vreodată să citeşti o povestire pe care ai mai citit-o înainte, şi să observi ceva ce n-ai observat la prima lectură? Ţi s-a întâmplat vreodată să citeşti de o sută de ori relatarea unui anumit eveniment, iar la o sută una citire să-ţi sară în ochi ceva atât de izbitor şi de neaşteptat, încât ajungi să te întrebi daca nu cumva ai dormit de fiecare dată când ai trecut peste pasajul respectiv? Poate din cauză că, atunci când ai observat ceea ce nu ai observat înainte, ai început de la mijlocul povestirii, în loc să începi cu începutul. Sau poate că altcineva îţi citeşte cu voce tare, iar la un moment dat face o pauză pe care tu nu ai fi făcut-o în mod normal, şi BUM! Îţi pică fisa. Înşfaci cartea şi te uiţi la pasajul cu pricina, convins că cineva a adăugat ceva sau s-a citit greşit. Dar apoi începi să citeşti şi ce să vezi? Ia te uită domnule! Ei bine, asta mi s-a întâmplat mie. Chiar azi.”

Dacă aţi recunoscut textul de mai sus, nu m-aţi prins cu plagiat, de altfel de aceea l-am şi pus între ghilimele, ci este un text valabil pentru mine şi eu nu-l puteam scrie nici măcar la fel de bine ca Max Lucado în „El încă dă pietre la o parte”.

Pentru mine, azi este duminică, 6 septembrie. Fratele Negrulescu, predicând în biserica Sfânta Treime din Deva, a făcut referire şi la textul din Ioan 3. Acesta începe cu întâlnirea dintre Isus şi Nicodim, un fruntaş al Iudeilor. Ca şi fruntaş, în mod sigur a participat la multe şedinţe extraordinare convocate cu un singur punct pe ordinea de zi (comunistă expresie), şi anume Nazarineanul care-şi spune Fiul lui Dumnezeu. Sigur au ascultat multe mărturii şi dacă la şedinţe s-au înfăţişat şi martori mincinoşi, cred că acolo, în intimitatea lor, au fost cel puţin ignoraţi dacă nu daţi afară. Nu mai era loc de teatru. Nu-şi permiteau să se mintă singuri. Multe din minunile şi cuvintele Lui au fost în mod sigur discutate, analizate şi întoarse pe toate părţile. Au ajuns la un moment dat la o concluzie, care chiar dacă nu o fi fost unanimă, a ajuns să fie îmbrăţişată de mai mulţi dintre ei. Şi aceasta bazându-se cel puţin pe logica lor.

Concluzia lor este cea care m-a frapat pe mine, duminică, 6 septembrie şi anume că ei ştiau că Isus era un Învăţător venit de la Dumnezeu.

Rămânând la cuvântul cheie al ideii, nu doar Nicodim ştia. Atunci unde aţi fost ceilalţi fruntaşi, mijlocaşi sau codaşi ai Iudeilor, care ştiaţi şi voi că Isus era venit de la Dumnezeu, cel puţin pentru minunile pe care le făcea? O ştiaţi sigur. Prea multe mărturii le-aţi pus laolaltă, poate aţi fost chiar martori la unele din ele şi aşa s-a născut certitudinea voastră. Şi voi ce faceţi cu descoperirea voastră? Dacă Nicodim a fost purtătorul vostru de cuvânt, atunci aţi stat viteji ascunşi în spatele lui, dacă nu, de ce nu v-a împiedicat această descoperire să strigaţi: „La moarte cu El! Răstigneşte-L!”?

Cunoaştem şi noi situaţii în care mai mulţi oameni au aceeaşi părere într-o anumită problemă, dar cei mai mulţi rămân viteji anonimi, iar Nicodimi sunt puţini. În anumite situaţii, concluzia la care ai ajuns nu se merită să fie spusă, poate şi datorită faptului că ştii că nu vei rezolva nimic. Fii totuşi un Nicodim. Curajul său nu l-a dus la ceea ce s-o fi aşteptat. Dar la ce l-a dus totuşi… (cine nu ştie Ioan 3 şi cuvintele Mântuitorului de acolo?

Emi Ciupe

Ce creativ e Dumnezeu!

Soţia mea a avut mai demult o prietenă care obişnuia să spună uneori: „Tu Cristina, da ce deştept e Dumnezeu!” Spunea asta în contextul lucrurilor care o încântau nespus, a minunilor făcute de El.

Minunile sunt la tot pasul lângă noi. Chiar o cântare de-a noastră spune că e o minune şi când soarele apune şi mai dă şi alte exemple. Eu cred că fiecare lucru pe care îl atingem este o minune. Bine, bine, dar noi atingem în fiecare zi o mulţime de lucruri făcute de om. Ei bine şi acestea sunt o minune şi prin ele însele şi prin Dumnezeu care este modelul de creativitate perfect pentru noi.

Cum asta? Am citit azi Ţefania 3 şi am văzut cum poate să schimbe Dumnezeu lucrurile şi situaţiile şi m-am gândit că de la El am învăţat şi noi să schimbăm unele lucruri pentru a ne fi de folos. Mă refer aici la lucruri practice. De exemplu noi oamenii scoatem pământul din mină şi facem din el oţel, aur, foc sau o mulţime de alte lucruri în funcţie de ce conţine el. A face aceste lucruri ţine de inteligenţa omului şi pe multe le facem bine, chiar dacă suntem atât de departe de ceea ce poate face El.

Ce poate să facă El? Iată un exemplu: „… îi voi face o pricină de laudă şi de slavă în toate ţările unde sunt de ocară acum.” Asta la adresa rămăşiţei lui Israel de care urma să aibă milă şi îndurare. Sau la adresa noastră cei care „ …odinioară nu eram un popor, dar acum suntem poporul lui Dumnezeu; pe noi care nu căpătaserăm îndurare, dar acum am căpătat îndurare.” Exemple despre cum poate să schimbe Dumnezeu lucrurile pentru a sluji planurilor Sale pot fi date o mulţime mare.

O aşa putere şi creativitate numai la Dumnezeu găsim şi ne-a dat şi nouă o bună măsură din ele, ca şi viaţa de pe pământ să fie frumoasă.

Emi Ciupe

Pot fi prieten ca şi Isus?

Întrebarea următoare o pun gândind pur omeneşte. „Cum a putut Isus să se înşele atât de mult cu privire la Iuda?” Gândind doar puţin în viitor, întrebarea devine: „Cum a putut Isus să-Şi ia ca ucenic pe Iuda, ştiind că are să-L vândă pentru bani?” Acuma, există şi prorocie în sensul acesta şi vânzarea trebuia să se întâmple, dar mă face ceva să cred că necesitatea împlinirii prorociei este doar o motivaţie secundară în alegerea lui.

Lucru cert, vânzarea trebuia să se facă, dar nu şi sfârşitul pe care l-a avut vânzătorul. Când Mântuitorul i-a spus „Prietene, ce ai de făcut fă repede…” o simt ca şi când ar fi vrut să continue “…şi apoi du-te şi plânge cu amar cum va fi făcând şi colegul Petru.” Pe undeva faptele lor sunt destul de asemănătoare. Nu cred că pe Isus L-a durut mai mult vânzarea lui Iuda ca lepădarea lui Petru sau părăsirea Lui de toţi ceilalţi ucenici. În acele momente, când avea de dus o luptă cruntă cu durerea fizică, sunt sigur că i-a înţeles pe toţi aceştia şi nu doar pe ei. Amintiţi-vă doar că, batjocorit fiind, nu L-a întrebat pe Tatăl cum de se poate întâmpla aşa ceva, nu doar sub soare ci oriunde în Univers şi dincolo de el, ci înţelegând şi acceptând, El se roagă pentru iertarea lor.

Judecând însă duhovniceşte, mă gândesc că Isus nu a greşit deloc în alegerea lui Iuda. Legăm şi noi de-a lungul timpului prietenii cu cei de lângă noi. Unele rămân, iar celelalte nu. Oare aş putea să spun cu privire la cele care nu, cum de am putut să încerc să fac şi să ţin acea prietenie? Mă gândesc la Isus, la alegerile Lui şi la suveranitatea Lui în viaţa mea şi ajung (pentru a câta oară, oare) la convingerea că toate prieteniile noastre au avut, au sau vor avea ceva bun în ele.

Terminând o relaţie de prietenie oarecum brusc, este cumva corect, din punct de vedere omenesc, să mă întreb cum de am putut să fiu atât de orb şi să nu văd de la început, sau măcar mai de demult, deznodământul. Revenind însă la gândul duhovnicesc, mă gândesc că Isus a ştiut de la început şi cu toate acestea, măsura cu care şi-a oferit prietenia nu a fost cu nimic mai mică. Dacă noi am ucide orice relaţie incipientă ştiind că finalul va fi trist şi nedorit, am fi oameni perfect normali. Suntem însă fiii Celui Preaînalt dacă facem ca Fiul Lui.

Ai o relaţie care dă semne că nu merge bine şi eşti încredinţat că poziţia ta este bună, continuă cât de mult se poate. De ce? Îţi dau două motive. În primul rând aşa a făcut şi Isus, apoi în ciuda sfârşitului pe care l-a avut, Iuda a avut un timp cu totul extraordinar alături de Mântuitorul (nu al lui). A fost unul din puţinii privilegiaţi ai vremii care au umblat în fiecare zi cu Mesia. Din nefericire pentru el, a ratat toate şansele pe care Învăţătorul i le-a dat. Poate că „prietenul” tău nu le va rata pe toate.

Emi Ciupe- Hunedoara

de nepublicat, decât aici

Am participat ieri, 15 iulie, pe stadionul din Hunedoara la turneul evanghelistic al grupului Speranţa, care anul acesta s-a intitulat „Speranţă în vremuri de criză”. Am fost doar unul din cele câteva sute, poate mii, de persoane. Lume multă, căldură mare, muzică din belşug; un loc devenit creştin pentru câteva ore.

A fost însă şi un incident care m-a făcut să mă gândesc că sunt lucruri care dacă nu s-ar fi inventat, lumea ar fi fost poate mai bună. Din punctul meu de vedere, unul din acestea este fotbalul. Nu jocul în sine, care nu este decât un joc fără mare cheltuială de inteligenţă, ci ceea ce au făcut unii oameni din el. Aceştia au reuşit să pătrundă atât de adânc fenomenul ajuns mondial, încât au devenit extrem de pătimaşi. Cei mai extremişti fac chiar abuz de stupiditate. Doi dintre aceştia au ieşit în evidenţă miercuri seara pe stadion în timpul predicii. Cei doi obraznici au pus în faţa tuturor, la o distanţă mare, dar care putea fi citit de cei care mai văd încă bine, un cearşaf negru (inspirată culoare) pe care au scris cât de cât citeţ: „Antrenamente, nu concerte.”

Acuma, eu pot să înţeleg de ce ei au considerat că pe stadion atunci avea loc un concert. Ce nu pot însă înţelege nicidecum este cine pe cine împiedică să se antreneze? Mă gândesc că le-ar fi făcut cinste măcar un sentiment de invidie că ei cu fotbalul lor nu au mai reuşit de ani buni să adune la un meci câţi oameni eram atunci pe stadion.

Sunt şi între copiii Domnului mulţi care iubesc sportul cu pricina, în primul rând datorită mediatizării fantastice care i se face. Am întâlnit şi din aceia care sunt mai încurajaţi în dragostea lor pentru fenomen de ştirea care circulă pe net că unul din cei meseriaşi, din când în când, în jocul cu pricina ar fi creştin. Asta o deduc din scrisul de pe un tricou de-al lui.

Mai urmărind ştirile, am văzut că mai sunt câţiva care abia aşteaptă să mai participe la un meci pe stadionul în cauză. Şi dacă se va întâmpla asta, cine ştie cât timp va mai trece până atunci? Deocamdată am auzit încă odată dându-I-se cinste şi glorie şi pe stadion, Celui care merită din plin aceasta.

Dintre cei care au putut vedea până la penibilul afiş, doi tineri vigilenţi au luat iniţiativa şi odată cu ea şi cearşaful şi l-au ascuns bine.

„ … a făcut şi stelele.”

Probabil că ziua a parta a creaţiei a fost cea mai aglomerată. Cea mai solicitantă cred că a fost a şasea când Dumnezeu a creat toate speciile de animale şi apoi omul, dar într-adevăr aglomerată a fost ziua a patra când a creat miile de miliarde de stele. Creaţia principală a zilei au fost soarele şi luna, apoi stelele. Scriptura spune că în afară de om, pe toate le-a făcut prin cuvânt, dar şi aşa a fost treabă multă. Trebuie să fi vorbit foarte mult Domnul în ziua aceea… Şi totuşi, cu privire la crearea stelelor, scriitorul Scripturii a folosit minimul de cuvinte posibil. Sunt cuvintele din titlul articolului şi le putem citi undeva în primul capitol din Geneza.

Acum, dacă despre imensitatea stelară a lucrării lui Dumnezeu s-au folosit în descriere numai 4 cuvinte, câte te-ai aştepta să se folosească în cazul unui om neînsemnat? Ba din contră. Pentru facerea stelelor- patru cuvinte, pentru câte un om- capitole întregi; cuvintele lui Iov- 20 de capitole, viaţa lui Iosif- 11 capitole, apoi oameni care au dat nume cărţilor pe care le-au scris. Chiar şi anonimii Bibliei se bucură de mai multe cuvinte şi mă refer la fetiţa roabă din casa lui Naaman, omul care a tras cu arcul la întâmplare şi l-a omorât pe Ahab, omul „cutare” din cartea Rut sau la bătrânul rob din casa lui Avraam precum şi alţii.

De mai multe ori am auzit vorbindu-se de inteligenţa lui Adam, care a dat nume la toate vieţuitoarele de pe pământ. Acesta este de fapt şi un argument puternic împotriva evoluţiei. Omul a fost creat cu o inteligenţă sclipitoare. Şi totuşi, lucrul omului s-a limitat la câteva mii, poate zeci de mii de specii de animale. Gândeşte-te însă la lucrul lui Dumnezeu din versetul 4 al Psalmului 147. Socotitorii de stele estimează, în mare, câteva miliarde de stele doar în galaxia noastră şi mai sunt câteva miliarde de galaxii în Universul nostru finit. Din toată această imensă creaţie, din toate lucrurile bune, Creatorul păstrează în prim-plan planeta pe care noi o numim Terra sau Pământ, iar din toate creaturile de pe pământ- pe om.

De ce acest dezechilibru în cuvinte la prezentarea diferitelor creaţii ale lui Dumnezeu? Sunt sigur că fiecare stea în parte, oricât de neînsemnată ar putea fi considerată, are o poveste a ei de spus care nu poate fi decât fascinantă (vezi povestea stelei care vestit naşterea Mântuitorului). Cred însă că nimic nu se poate compara cu atingerea lui Dumnezeu de inima omului, de viaţa şi veşnicia lui. De aici putem vedea ce însemnătate avem noi oamenii în ochii lui Dumnezeu. Cred că şi în prezent, Dumnezeu cheltuie multă energie în susţinerea traiectoriilor pe cer ale tuturor astrelor, dar cred că mult mai mult investeşte în grija pe care ne-o oferă nouă în fiecare zi.

Am primit prin Scriptură ceea ce este necesar pentru viaţa şi mântuirea noastră; cuvinte multe despre viaţa unor oameni, păţaniile lor, rugăciunile lor şi sfârşitul felului lor de vieţuire, dar mai ales viaţa şi învăţăturile Mântuitorului.

Dacă ai rămas cumva întrebându-te de ce mulţimii imense de stele li s-au dat doar patru cuvinte, poţi fi satisfăcut că ai primit tot ceea ce este necesar pentru mântuirea ta, pentru mântuirea noastră.

Când vom ajunge în veşnicie, vom putea auzi povestea fiecărei stele în parte. Asta dacă va fi necesar, că „timp” sigur vom avea.

(Înaintea mea, Ronald Dunn în „Când cerul tace” a numărat cuvintele care descriu facerea stelelor.)

Emi Ciupe

După o vreme a murit şi bogatul!

În decurs de doar două zile au murit doi oameni care sigur nu ştiau unul de celălalt. „Săracul” a trăit şi a murit într-un oraş de care nu va auzi vreodată poate mai bine de 99% din populaţia lumii. De „bogat” auzise deja o mare parte a lumii şi încă va mai auzi. Primul, la întâia seară de priveghi, nu a reuşit să strângă lângă el decât o mică parte din enoriaşii comunităţii din care făcea parte, pe când celălalt a strâns o foarte mare parte a lumii noastre, fie şi măcar în ideea de afla despre el şi de a-i părea poate rău. Primul a aşteptat de mult ziua asta şi s-a pregătit pentru ea, pe când celălalt a cheltuit mai multe averi ca să împiedice aceasta sau măcar s-o întârzie cât mai mult. Primul, un om micuţ de statură, cocoşat şi negricios la piele; al doilea arăta mult mai bine, fiind şi mult mai tânăr, dar tot negricios şi el (în privinţa culorii pielii, se pare că s-ar fi putut face ceva, dar primul nu a încercat niciodată).

Se mai pot face încă multe asemănări cu privire la diferenţele dintre cei doi, dar cred că cea mai dramatică este cu privire la ce se întâmplă acum cu ei. Dacă primul este un ilustru necunoscut, este pentru că nu a lucrat pentru slava oamenilor ci pentru mulţumirea lui Dumnezeu care l-a mântuit; dacă al doilea este un ilustru cunoscut este tocmai datorită contrariului (de fapt singurul lui merit este că a primit ca dar nativ un talent şi o voce pe care foarte mulţi oameni au considerat-o fenomenală pentru că aşa o fi fost, sau pentru că aşa era moda).

Dar cum ziceam, să ne întoarcem la prezent. Nu este binevenită nici o presupunere publică cu privire la prezentul celui de-al doilea, dar ştiu şi cred că pe primul, pe Vasile, Tatăl ceresc l-a primit ACASĂ cu braţele deschise. Că la înmormântarea lui nu vor fi mai mult de o sută de oameni este de prea mică importanţă, ca de altfel şi milioanele de la sicriul celuilalt.

Amândoi sunt de acum în istorie. Tu pe-al cui prezent l-ai prefera când va veni timpul?

Emi Ciupe

Pentru ce m-ai părăsit, Doamne?

Aşa-i că ai auzit şi tu oameni spunând că Dumnezeu nu există? Şi nu pentru că ar fi atei, ci pentru că la un moment dat din viaţa lor, când ar fi avut mai mare nevoie de El, s-a făcut nevăzut. De fapt nu au primit răspunsul aşteptat. Sau nu au primit nici un răspuns. Sau poate că nu ai auzit asta la alţii ci este povestea ta.

Îmi aduc aminte de o superbă carte din literatura creştină-  „Când cerul tace!”, în care am găsit prima dată exprimată această situaţie. Aceea că atunci când îţi merg toate bine, este şi El prezent la veselie, dar când vine CRIZA, de orice fel ar fi ea, te îndrepţi spre El şi nu găseşti decât o uşă închisă şi zăvorâtă, înconjurată de tăcere. Este o situaţie tragică dar şi adevărată.

Ce aş putea eu să spun? Chiar nimic. Dar este Cineva care a experimentat din greu această situaţie, şi de aceasta ne aducem aminte în aceste zile.

Ai fost poate într-o situaţie disperată, sau ai văzut pe altul şi ai plâns doar împreună cu el, dar să fi văzut scena din Ghetsimani…! Poate tu crezi că ai cunoscut nivele superioare ale suferinţei, şi aşa o fi, dar să fi văzut acolo agonie. Cine ştie dacă nu este bine că ucenicii au adormit. Cum ar fi rezistat ei să audă strigătul disperat al Mântuitorului când L-a întrebat pe Tatăl de ce L-a părăsit?

Este extraordinară creaţia lui Dumnezeu şi anume Biserica. Să faci parte dintr-o familie în care să te poţi sprijinii pe altul, sau să sprijineşti la rândul tău, este ceva divin, dar în anumite situaţii eşti tot numai tu şi uşa trântită în faţă… şi în rest linişte. O linişte care urlă.

Unde era Dumnezeu când Fiul Său agoniza în trupul uman? Am o bănuială. Mi-l imaginez stând de cealaltă parte a porţii ferecate, îngenuncheat şi plângând… Şi în continuare tăcând. La cea mai mică distanţă posibilă în care să poată rămâne în continuare ascuns. Până la o vreme. Doar de El stabilită şi ştiută.

Ce s-a întâmplat când Dumnezeu a ieşit din acea tăcere? A luat naştere de fapt minunea pe care noi o numim Biserică. Poate când te uiţi la Ea, te gândeşti că nu e mare realizare. E totuşi vorba de Biserica pe care o vede El. Ştii tu, curată, fără pată… proslăvită.

Oare ce va lua naştere când Dumnezeu va ieşi din tăcerea care te înconjoară pe tine…?

Emi Ciupe- Hunedoara